Sie sind der
GOWEBCounter by INLINE Besucher






Munca silnica între ani 1950-1961
în România

Munca silnica, obligatia la munca fizica grea; permisa numai în cazul pedepsei privatoare de libertate; astazi în special în statele totalitare.
(Traunwein, Enciclopedie 1997)

Marturie de Wilhelm Ernst Roth

La 05.03.1959 a plecat din Brasov un tren personal catre Banat. Pe atunci nu stia nimeni ca eram ultimul contingent, care trebuia sa îsi satisfaca stagiul militar ca munca silnica. Cine eram noi cei care am mers încolo? Cum se facea ca în tren vorbeau asa multi germana?

Retrospectiva. 1939 Pactul Hitler-Stalin (Ribbentrop – Molotov). Germania si-a anexat Polonia, rusii si-au luat din România Bucovina de Nord si Basarabia. Populatia germana din teritoriile anexate de sovietici putea – conform pactului – sa se întoarca în Germania. Ei, „aschiile de populatie germana in dizolvare”, cum erau numiti de partea germana, vazusera ceea ce s-a întâmplat dincolo de granita Rusiei dupa Revolutia din Octombrie din 1917. Expropriere si trimiterea în Siberia. De aceea au ales mutarea „acasa în regat” si au plecat cu miile în Germania. Trei frati ai tatalui meu au plecat cu familiile lor.

Aceste conditii au dus la condamnarea mea de catre regimul comunist, ca nepot al acestor emigranti, 20 de ani mai târziu!!, la 2 ani de munca silnica.

Ajunsi în Weimar au trebuit sa locuiasca în lagare de baraci, unde în timpul iernii apa îngheta noaptea în galeata, cu mâncare la cazan, si au trebuit sa faca munci fizice grele în industria de armament. Cine se plângea, disparea pentru câteva saptamâni în lagarul de concentrare Buchenwald si venea zilnic cu un cap de capra pictat pe spate (însemnat drept cârcotas) sub supraveghere la locul de munca asigurat cu sârma ghimpata din uzina. Din 1940 pâna la începutul lui 1943 au trait în acest lagar. Apoi au ajuns in Wartegau (Polonia). Fugariti între fronturi si-au gasit locul în Bamberg.

Un acord Hitler – Antonescu (mai 1943) a permis preluarea cetatenilor români de nationalitate germana în armata germana (Waffen SS si Wehrmacht). Numai putini dintre supravietuitori s-au întors acasa deoarece acolo îi asteptau arestul si represaliile.

La retragerea trupelor germane a fost evacuata o mare parte a populatiei germane din nordul Transilvaniei si din Banat în convoaie de carute cu emigranti spre Austria.

Dupa capitularea României populatia germana capabila de munca a fost deportata la munca silnica în minele de carbuni din Rusia. Peste 12% dintre acestia au ramas în pamânt rusesc. Primii dintre cei care nu puteau munci au fost trimisi ca germani în Germania. Statul român a refuzat multi ani întoarcerea în tara a cetatenilor sai.

Între timp situatia germanilor din România s-a înrautatit prin expropriere totala. O data cu caderea „Cortinei de Fier” despartirea familiilor a fost pecetluita pentru o perioada de timp necunoscuta. Dupa preluarea puterii de catre comunisti oricine avea rude în strainatate, chiar si de gradul al treilea, era însemnat pe viata. Dar cine nu avea nici una dintre situatiile de aici? Asa ca nu este mirare, ca eram în mare parte germani în acest tren, deoarece aproape fiecare familie avea în afara de mortii din razboi si rude în strainatate, pentru care cei ramasi în urma trebuiau sa plateasca pedeapsa neamului. Români, unguri, sârbi, croati, bulgari, turci, toti cu rude în strainatate, au avut aceeasi soarta. Cui nu i se putea imputa acest lucru, statea din alte motive în acest tren. Acestia erau cei ale caror familii aveau o întreprindere privata înainte de 1945. Cu alte cuvinte erau clasati ca familii exploatatoare, proprietari de fabrici, de pravalii de toate feluri, sau mari proprietari de teren. Tot aici intrau si cei din familia carora cineva fusese politician, sau ajunsese în moara justitiei politice. Câtiva unguri veneau direct din închisori politice. Aerul libertatii revolutiei din 1956 din Ungaria le ajunsese în România. Mai erau si fii familiilor de preoti de toate confesiunile sau altii cu activitati religioase. Apoi mai era categoria criminalilor, care trecusera printr-o judecata cu arestare, analfabeti, cei mai multi dintre ei tigani, sau cei care în serviciul militar regulat încalcasera ceva si au fost trimisi drept pedeapsa în aceste unitati de munca silnica, care aveau astfel caracterul unui batalion de pedeapsa.

Cele 24 de luni de serviciu (între ani 1950 – 58 erau chiar 36 de luni) erau aplicate ca serviciu militar obligatoriu. Tuns chilug, o mâna de DDT (insecticid) pe organele genitale, am preluat haine care ne marcau de acum înainte. Nu mai aveam voie sa purtam haine civile nici în concediu în locurile natale. Pentru unitatile de munca s-a creat o „uniforma” proprie, care se deosebea prin culoare si forma de cea din armata. Azi vedem în presa de azi muncitorii silnici din Germania din timpul razboiului în haine cu dungi. Altii în haine civile cu cravata. Ale noastre nu aveau dungi, dar ne deosebeau de ceilalti militari prin culoarea gri-albastru, cu epoleti maro. Pe clapetele de pe umeri se afla un triunghi echilateral pe care se încrucisa o cazma si un târnacop. Pantofi cu snururi, pantaloni pana, camasa ruseasca (rubaschka), un chipiu, o centura din fibre de cânepa, iarna o pufoaica si pantaloni captusiti, caciula ruseasca cu urechile lasate, acestea constituiau îmbracamintea noastra. Uniforma ofiterilor se deosebea doar prin culoare (gri soricel) de cea a armatei terestre românesti.

În a doua saptamâna a trebuit sa depunem juramântul. Doi din unitatea noastra l-au refuzat din convingere religioasa, chiar daca stiau ca pentru asta vor ajunge în închisoarea militara. Am avut o discutie mai lunga cu unul dintre ei. Raspunsul sau definitiv a fost: "Si drumul Domnului a fost plin de spini". Aveau abia 20 de ani si au luat asupra lor 8 ani de închisoare militara, daca dupa 2 ani de întemnitare nu ar fi depus juramântul.

Eram cazati în functie de santiere. O unitate, de care am apartinut în vara 1959, a fost cazata din august pâna la sfârsitul lui octombrie într-un grajd de oi pe câmp. Acoperisul era de paie, si ne proteja doar de roua. Ploaia trecea. Solda lunara a unui soldat era de 7,50 Lei (valoarea a 7 scrisori timbrate) si 10 tigari pe saptamâna. O absenta nepermisa de 24 de ore trebuia anuntata garnizoanei iar respectivul era tratat ca dezertor. Absenta de mai mult de 3 zile era pedepsita cu judecata si trimiterea pentru 6 luni în închisoarea militara. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, de exemplu când mireasa nu mai vroia sa astepte si se marita cu altul.

Înarmarea celor 15.000 DRDM-isti consta din 10 arme, din primul razboi mondial. Probabil ca si munitia. Paza comandamentului banatean din Timisoara dispunea de o arma cu baioneta. Restul era pentru paznicii din Sacalas, care supravegheau dezertorii pâna la trimiterea în închisoarea militara. Paznicii de zi si de noapte ai tuturor unitatilor erau dotati cu un drug de fier cu care trebuiau sa bata într-o sina atârnata, daca am fi fost atacati de dusmani (dusman = armata puterilor apusene imperialiste). Cine facea paza noaptea de 2 ori câte 2 ore, trebuia sa lucreze a doua zi 10 ore. În toti acesti ani nu s-a facut nici o ora de instructie militara.

Unitatile detasament se împarteau în companii, carora li se subordonau 3-4 plutoane (un pluton = 40 oameni). Plutonul era compus din 4 grupe a câte 10 oameni. Detasamentul era diferit, depasea rareori 1.100 – 1.200 oameni, si rareori era mai mic de 200-300 de oameni. Era comandat de un ofiter, care putea avea gradul de capitan, dar de cele mai multe ori era maior. El avea doi loctiitori, un ofiter educator politic si unul pentru comandament. În plus i se mai acorda un specialist în administratie si un infirmier. Sectia era comandata de un locotenent sau sublocotenent, caruia i se acorda un educator politic cu gradul de sergent sau sergent major. Acesta nu mai trebuia sa munceasca. Nu trebuiau sa munceasca nici conducatorii de pluton, de obicei având gradul de sergent. Conducatorii de grupe (corporali) trebuiau sa munceasca.

Fiecare DGSM din cele cinci regiuni din România cuprindea în 1960 între 15.000 pâna la 20.000 de tineri. Asta însemna ca peste 100.000 faceau munca silnica. Toate unitatile DRDM erau supravegheate politic de ofiteri Cl (specialisti de contraspionaj), care apartineau de Securitate.

Ofiteri: în afara de generalul conducator (eram 15.000 de oameni în Banat sub comanda generalului Trifan) si ofiterii politici, care erau activisti de partid, erau si ofiterii mutati disciplinar. Am cunoscut un capitan român Crintea Eugen (nascut în Zarnesti), care fusese trimis aici din academia militara, deoarece mama sa era vieneza. Un altul, maiorul Tiberiu Grad, care vazuse Auschwitz-ul pe dinauntru si fusese avansat ca maior în serviciul de securitate, fusese trimis aici, deoarece rudele sale emigrasera în Israel. Altii, care fusesera educati la Academia Militara din Leningrad, fusesera trimisi aici datorita racirii relatiilor româno-rusesti (si suspiciune de spionaj). Bineînteles existau si oi negre printre ofiteri, de exemplu cei prinsi cu fraude sau cei care prin abuz de putere, comportament brutal avusesera urmari fatale asupra subalternilor, fusesera mutati în aceste batalioane.

Munca: eram pusi la tot felul munci pentru care se gasea greu forta de munca, de exemplu curatarea canalelor de apa reziduala din orase, constructia de canale pentru instalatiile de apa reziduala si plantatii de orez: munci de tot felul pe care le faceam cu lopata în mâna. Adâncirea albiei râurilor iarna (Resita) în cizme de cauciuc (degeraturile la picioare erau la ordinea zilei), pâna la munci în constructie sau la furnale. Altii lucrau la extragerea petrolului, constructia de cai ferate, în cariere de piatra, constructia de strazi sau în mine. În toata tara existau asemenea unitati. Fiecare unitate avea un aparat administrativ, ca orice întreprindere, constând din: contabil, casier, normator, etc. Se adauga personalul de întretinere si ofiterii în pozitie de supraveghere. Se încheiau contracte între unitati si întreprinderi, care aveau nevoie de forta de lucru, care se plateau si se îndeplineau conform contractului. Statul era beneficiarul. Zilele decurgeau dupa cum urmeaza: trezirea la ora 5. Sport pentru 15 minute afara cu bustul gol (chiar si la -20 de grade. Nu a stricat nimanui); apoi spalare. 5.45 mic dejun: o mâncarica de linte, fasole si cartofi si ceai. Ora 6 si un sfert deplasare catre locul de munca. Ora 7 începutul muncii. La ora 10 o pauza de 15 minute. Gustare pâine si slanina. Între 13-14 ora de masa cu mâncare calda de la cazan. Dupa 10 ore de lucru la ora 18 înapoierea la adapost. Cina la ora 19.30: o bucata de pâine, o bucata de marmelada, o ceasca de cafea Chicoree, despre care se spunea ca e cu adaos de bromura. Pentru toate mesele erau prevazute 3.650 kcal. Totusi eram flamânzi ca lupii. De la ora 20 la ora 21 program: educatie politica, marsaluire în coloana, apel, etc. La ora 22 suna stingerea.

Concediul consta, ca si la angajatii civili, din 12 zile lucratoare pe an. În anii trecuti uni din DRDM au fost în încartiruire privata (ca si unii muncitori silnici în Germania Nazista). Asta daca se obligasera sa munceasca înca câtiva ani pe santier dupa cele 3 ani obligatorii.

Într-una din primele zile am primit vizita avocatului DGSM-ului. Maiorul Steuermann. El ne-a adus la cunostinta ca: „Neîndeplinirea normei de 3 zile consecutiv se considera refuz de îndeplinire de ordin si va fi pedepsita cu închisoare militara pentru 6 luni”. Norma era între 6 si 8 metri cub de pamânt (în functie de duritatea pamântului) pe care fiecare trebuia sa îi sape zilnic.

Toamna au fost desfiintate unitatile care lucrau în agricultura. Cei care aveau o meserie necesara în industrie, au fost transferati în industrie, ceilalti erau lasati la vatra si chemati din nou primavara. Pentru fiii de tarani, unde vara toata familia a lucrat la cooperative agricola, iar iarna consuma din rodul munci lor, acest lucru era o încarcatura suplimentara, deoarece fiul, sotul, sau tânarul tata care nu producea vara nici un venit, trebuia acum hranit. Datorita instructiei în doua saptamâni erai un om distrus, ascultator, dependent, înrobit sufleteste, ascultator de comenzi.

DGSM-urile (Directia Generala a Serviciilor de Munca) au fost desfiintate în ianuarie 1961. Se spunea ca acest lucru se datora presiunilor internationale, deoarece acolo erau clasate ca lagare de munca silnica. Deoarece tara avea nevoie în continuare de forta de munca pentru constructie, o mare parte a militarilor obisnuiti erau trimisi dupa 3 luni de pregatire militara (mai târziu si fara aceasta) ca forta de munca ieftina pe multe santiere precum si la canalul Dunare - Marea Neagra, sau constructia de sosele prin Carpati, fara a primi un salariu. Dupa îmbracaminte nu mai puteau fi deosebiti de militarii obisnuiti. Abia la începutul anilor 90 a încetat exploatarea umana.

Deosebit de afectata a fost generatia barbateasca germana din România a anilor 1922-1928. Dupa prizonieratul din razboi, altii dupa o deportare de 5 ani în Rusia, întorsi acasa au trebuit sa mai faca 3 ani de munca silnica în România. Opt ani de munca silnica au facut acesti civili germani trimisi în Rusia.

Mai multe, documentat cu poze pe site-ul: Zwangsarbeit


Wilhelm Ernst Roth

(Brasov – Augsburg)



::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::